Ce este adevarul?
Aceasta este o intrebare foarte importanta, dar care nu are un raspuns.
Analizand intrebarea, incercand sa o intelegi vei putea intui cam ce este adevarul. Eu nu pot sa raspund. Nimeni nu poate sa raspunda. Dar putem patrunde in esenta ei.
Adevarul nu este o ipoteza sau o dogma. Adevarul nu tine cont de religie. Adevarul nu este al meu si nici al vostru.
Adevarul inseamna "ceea ce este": acesta este sensul exact al cuvantului. Provine din latinescul "vera" care inseamna "ceea ce este".
Mi s-a spus de multe ori ca nu exista adevar. Ca nimeni nu l-a vazut, ca nu-l poate arata nimeni cu degetul. Ca fiecare om isi construieste propriul adevar in functie de informatiile pe care le are, de modul in care a fost crescut, de lucrurile in care crede, de cei din jurul lui.
Ca nu se poate si e chiar periculos sa incercam raportarea tuturor lucrurilor la un adevar suprem, pentru ca, nu-i asa, oamenii sunt mult prea mici
pentru a-l atinge. Fiecare cu adevarul lui marunt si neinsemnat, dar atat de important atunci cand il opunem adevarului celuilalt.
De nezdruncinat, ca si cand ar fi rupt din acel copac al intelepciunii.
Aceiasi oameni care-mi spuneau ca nu exista adevar, tineau cu dintii de parerile lor, de convingerile lor, de senzatiile lor.
De fapt, ei isi aparau dreptul de a crede in ce vor ei. De a-si apara universul stramt in numele adevarului propriu. Ei nu pledau pentru
intelegere ci pentru dreptul de a nu fi contrazisi.
Atunci cand crezi cu tarie in ceva, pentru ca ai nevoie sa crezi, transformi totul in adevar, dar acesta este
adevarul tau. Viata ta se muleaza pe acest adevar. Toate lucrurile, oamenii, ideile intra in universul tau doar dupa ce au trecut prin acest
sablon. Si-l aperi cu indarjire pentru ca nu vrei ca universul tau sa se clatine, deoarece nu te crezi ca esti in stare s-o iei de la capat. Nu te gandesti
niciodata ca cel de langa tine are un univers construit pe baza unui adevar, poate, exact opus celui pe care ti l-ai construit tu.
Cat din ceea ce cunoastem e adevarat? Cum se face ca lucrurile despre care avem senzatia ca stim atatea
se dovedesc false? De ce adevarurile noastre se schimba foarte des? De ce ceea ce este astazi adevarat, maine este fals.
Oare acesta nu e un indicator al capacitatii noastre de a "descoperi" adevaruri?
Daca spunem ca nu exista adevar implica un alt pericol. Acela al deductiei logice ca nici minciuna
nu exista. Daca fiecare actioneza in baza propriului adevar, ramane la latitudinea noastra sa stabilim ce e minciuna si ce nu.
Modelam realitatea in functie de ceea ce credem noi ca merita sa stea in categoria adevaruri sau in cea de minciuni.
Suntem astfel feriti de reprosuri. Ne autojustificam pentru a nu simti sentimentul de vinovatie. Pentru ca, cel mai important e ceea ce crezi tu despre
tine. Pentru ca e vorba de adevarul tau.
Falsificarea adevarului inseamna minciuna. Dar, oare, falsificarea minciunii inseamna adevar?
Atunci cand nu exista adevar si, in consecinta, nu exista nici minciuna, ce inteles mai are cuvantul "incredere"? De ce oare raporturile
dintre oameni par sa se bazeze atat de mult pe un element lipsit de substanta?
De ce ne doare atat de mult cand cineva "ne inseala increderea"? Daca aceasta incredere n-a fost decat manifestarea
dorintei noastre de a ne simti alaturi de cineva cu care sa impartasim acelasi adevar? Oare nu suntem mai indurerati de faptul ca am inclus in
adevarul nostru cealalta persoana, am asociat credintei increderea? Oare asta nu arunca o umbra de indoiala asupra adevarului
nostru? Cine a mintit? Celalalt sau te minti singur?
Avem nevoie de adevar. Avem nevoie sa credem in noi si in ceilalti. Nu putem trai fara sa avem sentimentul ca noi si apropiatii nostrii
credem in acelasi adevar.
E mult mai usor atunci cand nu-ti pui prea multe intrebari legate de valabilitatea adevarului tau. |
